Impresii după vernisajul expoziției
Jurnal de călătorie – Odiseea micilor artiști.
Câte aș mai fi spus aseară la vernisaj…câteva zile la rând mai adăugam câte o frază la speeach-ul pe care îl cream în minte și credeam că îl voi avea, însă emoțiile au fost atât de intense, poate că le-am captat și pe cele ale copiilor prin simpatie, încât nu am mai reușit să mă țin de nici un plan.
Și da, sunt momente în care cuvintele se retrag și lasă loc trăirii pure, iar acesta a fost unul dintre ele.
Uneori îmi dau intenționat această provocare: ies din zona de confort să pășesc în cea vulnerabilă, și apar în fața oamenilor așa cum sunt. Nu e ușor, dar e autentic și inspirațional poate. Și cred că exact acolo, în vulnerabilitate se creează cele mai sincere conexiuni.
De data aceasta am expus nu doar lucrări, ci o parte din sufletul meu. Chiar și propriul copil a fost parte din această experiență, alături de copiii părinților care mi-au încredințat această misiune de a le fi ghid în călătoria lor de explorare artistică. Mă simt onorată că au avut încrederea de a fi expuși, nu într-un sens de vulnerabilitate forțată, ci dintr-un curaj, de exprimare, de devenire.
Pentru mine acest gest a însemnat enorm. Iar faptul că părinții au fost prezenți acolo, susținând, privind, simțind, a dat întregului eveniment o valoare profundă.
Îmi doresc ca fiecare dintre acești copii minunați să își găsească drumul, să fie în elementul lor așa cum afirma Sir. Ken Robins, să aibă curajul să fie ei înșiși și sper că sunt o inspirație agreabilă pentru ei. Pentru că da, azi i-am văzut înflorind, după o perioadă în care au fost în Studio, doar bobocei în tăcere, în căutare, în formare. Iar pentru mine acest eveniment a fost încărcat cu energie faină și din feedbackul celor mici știu ca a fost cu mare bucurie.
Muzica a fost și ea parte din poveste, ca de fiecare dată așa cum și în Studio ne acompaniază în procesul creativ.
Pentru mine este o resursă profundă, o ancoră și o expresie a ceea ce nu poate fi spus în cuvinte.
Surpriza muzicala pregătită-momentul artistic susținut de băiețelul meu la flaut, acompaniat de domnișoara lui profesoară Ioana Irimescu, a fost mai mult decât un simplu moment artistic. A fost încă o dovadă că atunci când faci ceva cu sens, cu iubire, totul capătă viată. Și ii sunt profund recunoscătoare domnișoarei profesoare pentru implicare, susținere și promptitudine, pentru că mai mult decât atât am putut să văd prin ea despre mine.
Momentul muzical a completat perfect ideea aceasta de fragmente mici adunate, puse laolaltă ca și în expoziția cu pricina, poate că unii doreau cursivitate, dar e nevoie de blândețe și înțelegere din partea adulților, atunci când sunt copiii la început de drum. Încrederea și susținerea fac cât o mie de alte feluri de a încuraja.
Mesajul pe care l-aș fi vrut rostit clar este simplu: fă lucrul care te împlinește cu adevărat, nu pentru premii, diplome sau statut ci pentru acea bucurie sinceră care vine din interior.
Despre conceptul din spatele acestei călătorii și despre întreg procesul…nu am mai simțit aseară să spun prea multe. Poate pentru că era deja acolo, în lucrări, în copii, în atmosferă. Dar știu acum că ar fi avut un impact puternic daca aș fi pus și acele gânduri în cuvinte.
Poate la o întâlnire viitoare, sau cine știe poate chiar aici, acum începe continuarea poveștii
